Partidele colibasului. O saga argeseana

PARTIDELE COLIBAŞULUI

...este o carte captivantă şi cu adevărat memorabilă, care îţi va spune multe lucruri, atât despre oameni în general, cât şi despre tine însuţi, oferindu-ţi un bun prilej de auto-contemplare, examinare şi re-evaluare.

Pentru ca tu să ai o idee despre cât de captivantă este această carte, îţi oferim aici câteva fragmente.

Pentru a citi romanul în întregime, urmează instrucţiunile din josul paginii.

**********

Textul de pe coperta IV a ediţiei tipărite:

...un critic al casei e ca un peşte salubru dintr-un acvariu frumos, reprezentativ. Dacă nu-l ai, achiziţiile deosebite se urâţesc şi mor in corpore.

Necrofagul sanitar face o treabă murdară, înghite multe, nu poate fi înghiţit având hoituri şi mizerie în burta lui, dar vitrina familială rămâne vie, curată şi demnă de aprecieri la vedere. Aa, vrea cineva să fiu doar spectator elogios de specimene rare, fără observaţii corective? Caustic reparator sunt cu metehnele neamului meu, în general, după ce am optat din greşeală insuportabilă ca ţara să fie îngrijită de bestii neimaginate, darămite cu tarele membrilor apropiaţi, dintre care se anunţase un „prim-ministru” de jucărie serioasă.

Altfel, nu pot. Condamnaţi-mă, apoi veţi observa că totul se împute, iar gunoaiele se îngrămădesc sub un preş cuprinzător, lăudat pentru ornamente florale. Faptele bune, câte sunt, le-am lăsat în judecata lui Dumnezeu

**********

Pentru a citi romanul în întregime, urmează instrucţiunile din josul paginii.

Cuvânt înainte

Partidele colibaşului sunt aici opţiuni de căsătorie civilă şi tovărăşie politică pe care locuitorul unei colibe le realizează în gândire şi fapte prea contradictorii cu aşteptările partenerilor. O precizare în plus e necesară, întrucât partidele colibaşului se-ntâmplă pe terenul Colibaşiului, sat contrastiv şi el prin unirea forţată a mentalităţii rurale cu cea industrială, benefică sub aspectul civilizaţiei abia pentru generaţiile următoare; sau, probabil, neprielnică din perspectiva ecologiştilor conservatori de natură primară.

Convieţuirea în interiorul colibei, o căsuţă modestă, devine păgubitoare şi scandaloasă pe măsură ce spaţiul se aglomerează. Disciplina cu exigenţe religioase, neortodoxe, în căsnicie cu politica violentă a bolşevismului dau naştere unor stări dramatice, strigătoare la cer, bravura unor părinţi opuşi nefericit crezului tradiţional despre lume, viaţă şi educaţie. Ameliorarea veniturilor şi o locuinţă acceptabilă, construită târziu, nu rezolvă întrebările pline de confuzii dureroase, uneori periculoase, din mintea copiilor inteligenţi, totuşi, cât să facă diferenţa de respingere sau alegere între lipsuri, cinste şi păcat. Adevărul este că rufele din familie, murdare de puţin pământ, nu s-au mai putut spăla de ochii lumii în curtea comună după moartea mamei acestora; lucrurile mizere, de-acum, aruncate ipocrit pe seama conflictului dintre generaţii, se vor neapărat curăţate cu plată jenantă în public, dar binefăcătoare şi exemplară pentru curăţenia sufletească a orfanilor de părinte spiritual…

Afirmă în continuare un trecător ziarist cu exerciţiu de literator neafirmat, purtând acronimul de la Colibaşi-Piteşti, cu iubire de locul originii, violată câineşte.

Pentru a citi romanul în întregime, urmează instrucţiunile din josul paginii.

ÎN ODAIE CU SOCRII

Bătrânul stă rezemat la capul patului, aruncând ochii, cu schimbul, dincolo de cele două ferestre din stânga şi dreapta lui să vadă mişcările prin curtea mare, curtea mică sau pe drum. Din când în când forţează pârţuri puternice, semn că e stăpân autoritar în casa lui; nărav la care nevasta şi copiii n-au dreptul, decât pe fâsâite.

Îmbujorat, apoi, îşi răsuceşte mustăţile cu puţin zâmbet ascuns. În pauze urmăreşte gătitul mâncării, mestecând vreo amintire şi căscând adesea cu răsunet de la inimă, nelipsit de un baston cu lustrul mândriei pus la îndemână. Are cămaşă lungă de tort alb-murdar, strânsă la mijloc de un chimir lat din piele de viţel, maro, cu trei catarame şi multe buzunărele în care păstrezi bani, tutun, amnar cu iască şi câte altele; o minunată născocire din moşi-strămoşi, anume să-i ţină şalele omului cu părul alb, acoperit de pălărie neagră sau căciulă cu ţugui turtit când iese afară, cum e în cazul ăsta. Bătrâna, cam zbârcită pe faţă, poartă o rochie din acelaşi tort, înfăşurată la brâu de trei-patru ori cu bete roşii – o cingătoare din lână, brăzdată de multe râuri meşteşugite. Pe cap are basma neagră cu foste picăţele roşii legată zilnic la gât până ajunge sub pernă la culcare, de unde, probabil, şi zicala că dacă te murdăreşti peste zi cu ceva, tragi speranţă să fii scos dimineaţa basma curată de sub un aşternut cu îngeri păzitori, dar nu sigur. Mai există câte un rând cu pantaloni largi de şai sau dimie, vestă neagră, ilic şi pieptare, păstrate pentru sărbători într-o ladă sub pat, alături de opinci de porc, lustruite, cu nojiţe lungi din piele să poată strânge frumos tureatca de postav pe picior; sunt cele purtate la nuntă şi marile sărbători.

Acuma, fă şi tu ceva, Leanţo, comandă maica soacră, suie-te în pod, ai grijă să nu cazi legănându-te cu scara, pune o boalcă dă apă la pisică, ia o lingură dă untură; mai urcă şi pentru o căpăţână dă usturoi, curăţă căţăii şi pisează-i; adu masa d-afară să răstorn măliga; mai bagă un cotompleţ dă lemn pă foc să înteţească prăjitul şi să încălzească burta oalii dă ciorbă cu ştevie la gura sobii. Scoate scăunelili dă su’ pat, aşază lingur’li dă lemn, ia un cenac şi pune-l cu zamă pă mijloc, mai urcă-te-n pod pentru nişte ardei d-ăla iute, o ceapă, două dă spart, p-ormă taie cu aţă măliga… Isprăvirăm cu gătitu’? Hai, închinaţi-vă şi staţi să mâncăm!

Nu sta să vezi că dumicatul de mămăligă făcut cocoloş lunguieţ în palme se duce la gură după trei-patru linguri suflate de răcire, sorbăcăite prelung şi hălpăite cu poftă. La masă nu se vorbeşte, n-ai nici timp, dar zgomotele vorbesc aşa de tare încât cine trece pe drum să audă că ai ce mânca, nu eşti neam de traistă. Preluând ideea, francezul care scorni tacâmurile şi vasele de metal zăngănitor trebuie să fi fost de neam tare bun. „Mai umplem o dată cenacu’? – întreabă gospodina bătrână şi grăbită… Bine, dacă zâceţi nu, nu! Atunci-şa să pui prăjeala…”

Leanţa bufneşte că ditamai oamenii normali stau ghemuiţi pe scăunele în jurul unei măsuţe rotunde, cu trei picioruşe joase, ca pentru nişte piticanii de oameni; totuşi, mai bine comparativ cu japonezii din timpul samurailor aşezaţi în genunchi sau pe tur la o mescioară colţată. Cine s-o ia în seamă când cei din jur trec atenţi şi asudaţi la felul doi frământând „măliga” de zor cu palma bătătorită să iasă un cocoloş, de astă dată rotund şi puţin adâncit cu buricul degetului, pe care-l tamponează în fugă şi cu fereală prin părţile din tigaie, neocupate de alte mâini, până prinde o bucată s-o ducă la gură mestecând-o cu plescăituri de mare plăcere. Care apucă ulcica de lut cu apă, între două-trei îmbucături, bea şi tuşeşte a satisfacţie, se mai scobeşte cu limba, cu vreo unghie, cu paie de sub ţol sau de mătură, ceva la îndemână, de resturile rămase printre dinţi privind preocupat dacă mai poate să intre la bătaie pentru o bucăţea sau măcar niţică unsoare. În toiul ăsta, fă tu pe deşteapta şi spune-le că nu-i frumos ce se-ntâmplă, o vreme nu eşti luată în serios de participanţii la jocul mâncatului colectiv, însă, dacă insişti, s-ar putea să te trezeşti cu tigaia în cap, intuieşte tânăra nevastă aproape flămândă. Lenuţa mimează că este în ton cu obiceiul casei; nu suportă, dar înghite… în sec. Aţi terminat? Închinaţi-vă cu mulţumire lui Dumnezeu şi, cum vorba „pun-te masă, ia-te masă” nu se poate fără să pui mâna, strânge Leanţo, închipuindu-ţi ce babilonie o fi fost cu mai multe guri într-o asemenea concurenţă mută şi surdă. Totuşi, pe tânăra femeie, deprinsă cu alte gusturi, nu o iartă sufleţelul dacă nu face o propunere cuviincioasă:

— Ştiţi ce, Culaie, maică şi taică?… Aş vrea să folosim nişte vase de gătit, emailate, şi un serviciu de masă cu tacâmuri aduse de mine, că aşa e în ziua de azi, să aibă fiecare lingura, farfuria şi porţia lui în faţă. O să le aşezăm frumos la uscat aici, deasupra sobei, pe un cuier cu poliţe şi cârlige, care se poate face uşor din scândură vopsită; punem şi masa înaltă de-a latu’ între paturi ca să putem şi noi mânca omeneşte, iar pe jos întindem nişte preşuri frumoase, ţesute de mine… se aude sugestia Lenuţei, crezând că ideea şi obiectele personale vor fi primite cu apreciere, cum se cuvine.

— Eu nu ştiu, nor-mio, dă pă ce lume ai căzut acia la noi. Ceancă adineauri nu te sâmţi bine, cum zâceai, da’ pricep eu ce vrei acu’ – o ia soacra ştergându-şi gura cu dosul palmei în timp ce mai clefăie de zor nişte resturi măturate cu limba prin cavitatea bucală. Să ştii, noi nu suntem boieri ca să ne pierdem vremea cu mâncatu’ înflorit şi lăiatu’ picerelor la tot pasu’. Luăm în gură o bucăţâcă, două şi hai la treabă, că n-avem slugi şi nu ne putem întinde ceasuri întregi cu spălatu’ droaii dă alea… He, he, he, maică, maică, e cât-odată cazu’ că nu poţi să mânci dân cur, îmbuci dân picere ceva, la repezală, şi dă-i bătaie să isprăvieşti lucru’ că te-apucă noaptea şi te atacă, hăluia, lupchii pă câmp. Ajunge cu ce-am pomenit noi ca să ne fie mai lesne în casă, ce-aţi primit voi să le rămâie copchiilor, dacă eşti soi bun dă prăsâlă, muiere cu vână sănătoasă, colea, cum am fost eu şi fetili mele – continuă soacra cu limbă ardeiată, trebăluind cam zadarnic.

— Taci, hăluia, până nu-ţi rup gura, Marie, să nu te mai auz, că numa’ belele dă stricat averea mi-ai făcut cu prăsâla ta, fire-ai a lui dă tută! Se-nfurie moşul cam hodorogit, dându-se ţeapăn.

Culaie îl trage împăciuitor pe bătrân afară să fumeze ţigări făcute din tutun tocat şi hârtie de ziar, nemaiavând foiţe, convins că maica lui are dreptate şi nu se dă bătută în lupta dintre noră şi soacră urmărind cine pe cine să modeleze. Amândoi se aşază pe laviţă îndepărtându-şi cu poalele cămăşii de tort sudoarea ieşită din efortul viu şi concentrat asupra mesei.

— Nu vă supăraţi, maică, da’… vrea să revină Lenuţa mai pe înţelesul soacrei, însă bătrâna certată de moş i-o retează scurt:

— Ba să-ţi iasă dân cap că e mai bine cu separaţie; ce zâci tu, Leanţo, înseamnă azi despărţâtă la masă şi mâine sângură-n casă, iar ăi bătrâni să moară, hăluia, părăsiţi, fără o lumânare la cap măcar. Adică nu mă vait pă mine şi pă unchiaşu’ mieu, că ne-am trăit traiu’ şi ne-am mâncat mălaiu’, e cine să ne-ngrijească, dac-o sta… Mai bine să isprăvim, ştii, că vorba lungă e sărăcia omului. Şi dacă stai, cine ştie ce mai cloceşti în „dovleacu” ăla; că, vorba ăluia, n-ai ce face, îmbătrâneşti repede pă veresie.

Cumpără acum, şi delectează-te pătrunzând într-o lume pitorească, în plină fierbere:

Partidele colibaşului

O saga argeşeană. O carte electronică (eCarte) de George Colpit

Editura ePublishers. ISBN 978-606-92728-5-5

Număr pagini: 488.

Acum, numai până la 30 septembrie 2011, oferim eCartea la preţul promoţional de 5 lei sau 1,67 dolari USA.

După această dată, preţul normal al lucrării este de 18 de lei sau 5.99 dolari USA.

Dacă vrei să plăteşti cu PayPal, şi nu ai cont PayPal, click aici pentru a ţi-l crea.